Dr. Radu Teodorescu, colaborator al Fundatiei ICAR, vorbeste intr-un interviu despre sanatate mintala, stigma si politici publice in domeniu.
Psihiatrul Radu Teodorescu, medic la spitalul Obregia, deplange lipsa de interes a politicienilor fata de domeniul sanatatii mintale si a autoritatilor de a aplica legea sanatatii mintale, care prevede mutarea accentului dinspre spital spre psihiatria comunitara, mai flexibila in raport cu nevoile beneficiarilor si mai putin costisitoare pe termen lung. Psihiatrul critica absenta unor campanii de informare sistematice si eficiente, care sa incurajeze adresarea catre specialist, mai ridicata in ultimii ani, sa previna riscul suicidului si sa deconstruiasca stigma care face ca mai putin de 10% dintre persoanele cu probleme de sanatate mintala sa fie angajate. Dr. Teodorescu este de parere ca statul ar trebui sa fie 100% implicat in serviciile de sanatate mintala in conditiile precarizarii sociale.
Un interviu de Ioana Lupea
Ioana Lupea: Au existat multe discutii pe tema reformei in sanatate mintala din Romania. Mit sau realitate?
Radu Teodorescu: In primul rand a existat un efort de promovare a unei legi a sanatatii mintale. A fost facuta la inceputul anilor 2000, o lege suficient de moderna, cu respectarea drepturilor omului. Ea prevedea dezvoltarea psihiatriei comunitare si care spunea ca accentul trebuie mutat de pe spital spre serviciile in comunitate. Dupa scandalul Poiana Mare, cand Romania urmarea sa se integreze in comunitatea europeana si avea un stegulet rosu pe sanatatea mintala, s-a format o comisie la Scoala Nationala de Sanatate Publica, Management si Perfectionare in domeniul sanitar, condusa de un profesor vienez care a avut misiunea de a evalua sistemul de ingrijiri in sanatatea mintala din Romania. In urma acestei misiuni – au vizitat mai multe spitale – de cronici, de siguranta, ambulatoriu- au elaborat un raport cu niste recomandari. In baza unui raport s-a creat comisia condusa de Mugur Ciumageanu, din care faceau parte vreo 10 psihiatri si psihologi foarte tineri si foarte entuziasti si au avut un proiect european, care a durat trei ani de zile, in care a fost elaborat un plan de dezvoltare a psihiatriei comunitrare si in baza caruia s-au elaborat o strategie de dezvoltare si cinci, sase manuale pentru familie, pacienti, personalul de ingrijire, administratie, ce trebuie sa faca, cum trebuie sa evalueze, cum ar trebui lucrurile sa se desfasoare. Era un kit complet.
IL: Ce s-a intamplat cu acest kit?
RT: Au intrat intr-un conflict cu ministrul de atunci, Eugen Nicolaescu. Ei au crezut ca, daca-si vor da toti demisia, il vor forta pe ministru sa le accepte propunerile. Acest lucru nu s-a intamplat si ei au ramas cu demisia data. Toate documentele exista, au fost tiparite, publicate, undeva intr-un depozit sunt. Ideea era plecata de la inspiratia franceza a sectorizarii, deci sa creezi niste structuri in comunitate in asa fel incat sa acoperi, printr-o retea, intregul teritoriu national. Daca am considera ca o asemenea structura ar trebui sa fie la 100.000-150.000 de locuitori, asta ar fi insemnat peste o suta de centre de sanatate mintala in Romania. S-au creat cateva si asta a fost.
IL: A fost o problema de bani? Costurile ar fi fost prea mari incat sa fie suportate de bugetul sanatatii si asa redus?
RT: Lucrurile pot fi gandite pe termen scurt si pe termen lung. Pe termen scurt, trebuie sa investesti niste bani. Pe termen lung insa, degajezi un avantaj financiar, pentru ca nimic nu e mai scump decat spitalul. Spitalul are o parte hoteliera care este extrem de scumpa si care ar fi disparut, pentru ca oamenii stateau la casele lor, isi platesc mancarea, curentul, caldura, aceste costuri nu ar mai fi fost suportate de stat. Iar serviciile ar fi fost mai adecvate la nevoile beneficiarilor, care sa raspunda nevoilor acestor populatii, care nevoi sunt si fluctuante, chiar la o boala cronica, sa zicem schizofrenie. Sunt momente in care o astfel de persoana are nevoie de un acompaniament poate zilnic si luni de zile, ani de zile in care, daca-si vede psihiatrul o data pe luna, sa fie suficient de flexibile. Dar, avand in vedere ca lucrurile astea nu le-am inventat noi si ca ele exista, chiar daca la inceput pot parea dificil de aplicat, de fapt sunt usor de aplicat, pentru ca pacientii care ar avea nevoie de un suport pe termen lung si, intr-adevar, ar avea nevoie de ajutor pe termen lung, sunt relativ putini: 0,5-1% din populatie.
IL: Atunci de unde vine atasamentul sistemului fata de spital?
RT: Pe de o parte, pentru ca niciodata nu am avut un ministru care sa inteleaga psihiatria, care e particulara. Si nici nu am impresia ca exista o continuitate, un plan national de ingrijiri de sanatate si, dupa aceea, indiferent ce ministru vine la putere, poate sa amelioreze sa schimbe niste lucruri, dar urmarind un fir rosu. Sentimentul meu e ca nu exista un fir rosu. Cred ca nu exista o constientizare la nivel politic legata de sanatatea mintala. De fapt, nu am auzit vreun politician vreodata vorbind despre sanatatea mintala, ca ar exista aceasta problema sau ca exista vreo problema.
IL: Este problema ascunsa, cum a fost inainte de ’89?
RT: Nu, e ignorata. Pur si simplu, un continent dificil de inteles, care nu exista. Sigur ca nu e o medicina obisnuita, ca este o medicina care se intalneste mai mult cu socialul si cu politicul decat orice alta specialitate medicala. Daca se intampla situatii in care cineva este omorat in conditii spaectaculos de brutale si este implicat si un bolnav psihic, sigur ca primul reflex este securitar. Si asta e si atitudinea presei: ce se face, cum ii inchidem? Sunt momente de luare de constiinta punctuale, in situatii extreme, de fapt nereprezentative pentru ce se intampla in psihiatrie si cu bolnavul psihic. Dar, dupa aceasta excitatie, care dureaza vreo doua, trei zile, lucrurile raman fara nicio consecinta.
„Sub 10% dintre bolnavii psihic lucreaza”
IL: Dar aceasta excitatie creeaza stigma.
RT: Nu face decat sa intretina o stigma preexistenta. Daca eu va voi spune ca nu exista nicio campanie de destigmatizare, sigur voi fi ucis, pentru ca fiecare ONG din domeniu a avut macar o data in viata un grant sau un sponsor care i-a permis sa faca o luna sau doua o campanie. Dar nu exista o campanie constanta si nici macar nu a existat o coordonare a acestor ONG-uri, care sa asigure o continuare temporala. Deci faptul ca, la un moment dat, cineva a dat un interviu, a participat la o emisiune de televiziune, a scris eventual un material, e mult prea putin. Pentru ca trebuie sa schimbi niste mentalitati, trebuie sa intervii permament, sa readuci in atentie si sa replasezi in contextul firesc niste lucruri. Putem sa ne gandim la tari care, in mod traditional, aveau o rata mai crescuta a suicidului, de exemplu Ungaria – faptul ca a scazut este rezultatul unor campanii sustinute, de durata, si al eficacitatii acestor campanii si al lipsei lor la noi. Aceasta este si una dintre cauzele decalajului dintre Romania si alte tari in privinta numarului de bolnavi psihic care lucreaza. La noi, sunt sub 10% dintre bolnavii psihic care lucreaza.
IL: Exista o discriminare pe piata muncii, o spun si studiile.
RT: Sau neincredere. Putem sa folosim cuvantul discriminare, care implica insa o invinovatire foarte mare. Dar eu cred ca angajatorii sunt pur si simplu neinformati. Sigur ca sunt si oameni “rai”, dar cred ca marea majoritate a angajatorilor potentiali nu stiu nimic si atunci impartasesc prejudecatile curente, ca e prea greu, ca nu are rost sa te complici cu asa ceva, si atunci e mai simplu sa angajezi pe altcineva.
IL: Revenind la politicieni: n-ar trebui sa fie ingrijorati de incidenta depresiei si suicidului in Romania – 2 milioane de oameni care sufera de depresie si o rata a suicidului mare mare decat media europeana? N-ar fi aceste cifre un moment 0?
RT: Momentul zero a fost atunci, dupa Poiana Mare, sub presiunea comunitatii europene, cand era important sa intram noi in Uniunea Europeana, iar sanatatea mintala a fost unul dintre criteriile pentru care Romania a fost evaluata. De atunci, nu s-a mai intamplat nimic. Sigur ca acest lucru ar fi important, dar cel mai in masura sa va raspunda este un politician. Pe de o parte, avem un discurs patriotic si toata lumea plange, cu Stefan cel Mare, cu Mihai Viteazul. Oamenii acestia, politicienii, par sa tina foarte mult la tara lor. E interesant sa aflam de ce mai degraba respecta mortii si nu sunt atenti la cei care sunt vii si sufera printre noi, acum. Pentru ei ce fac?
IL: Din experienta dvs. clinica, sunt mai multi oamenii care depasesc stigma si se adreseaza medicului psihiatru sau psihologului?
RT: Pe de o parte, stigma este prezenta si reprezinta un handicap pentru tratament si adresabilitatea pentru prima oara a problemelor catre un psihiatru sau un psiholog. Pe de alta parte, vrand, nevrand, oamenii au acces la informatii despre vedete de cinema care au suferit de o boala, despre scriitori, cum a fost Andrew Solomon cu “Demonul amiezii”, care a fost tradus si la noi, si asta ii incurajeaza sa se adreseze psihiatrului. Cred ca e o mai mare adresabilitate decat in trecut, poate datorita faptului ca medicii sunt mai bine pregatiti, inclusiv medicii de familie, in zona asta, care recunosc mai usor cand este vorba despre o patologie psihiatrica, chiar daca imbraca forma unei patologii somatice, si ii trimit la psihiatrie.
IL: Sunt cauze specifice, autohtone pentru cresterea incidentei bolilor psihice?
RT: Nu e nimic care sa fie diferit in Romania.
IL: Precaritatea sociala mai mare?
RT: Cu siguranta ca situatiile de criza se asociaza cu cresterea tulburarilor anxioase, depresice, a consulmului de alcool si de substante psihoactive. Si rata suicidului, in momente de criza economica, creste semnificativ. Si probabil ca exista si un impact asupra bolilor cronice, in masura in care, intr-un anumit context particular legat de factorii economici, apar decompensari mai frecvente in anumite patologii. Cu siguranta, contextul socio-economic joaca un rol.
Exista o tendinta de a psihiatriza firescul vietii
IL: Ati vorbit intr-un articol pentru Dilema despre patologizarea singuratatii si a unor situatii firesti de viata. Puteti sa dezvoltati?
RT: Cumva, suntem intr-o societate in care statutul de victima pare sa asigure ceva sau unii au impresia ca le asigura ceva. O modalitate de a argumenta un asemenea statut poate sa-l constituie boala. Sunt foarte multe lucruri suparatoare in viata noastra obisnuita. Cred ca e un fel de air du temps ca nimeni nu mai are dreptul sa sufere. Suferinta este exclusa, toti trebuie sa fim bine, frumosi si fericiti. Daca apare un eveniment in viata, cum ar fi pierderea cuiva drag, el poate fi trasformat intr-o patologie, suferinta aceea nu mai este privita ca o suferinta normala. Intamplarea face ca am vazut pe cineva saptamana trecuta care-si pierduse mama, complet pe neasteptate. Sigur ca este o lovitura traumatizanta pentru cineva care-si iubeste mama foarte mult. Solicitarea era ca, la trei zile de la inmormantare, sa-i dau un antidepresiv, ca sa nu sufere. Ideea e ca nici macar atunci cand iti pierzi mama nu este firesc sa suferi. Or, cred ca putem sa ne metabolizam natural suferinta de viata in situatii particulare si sa le consideram ca facand parte din firescul existentei noastre. Sigur ca, daca suferinta se prelungeste dincolo de o anumita durata, daca imbraca o intensitate care ne face complet disfunctionali, atunci psihiatrul sau psihoterapeutul isi au rolul lor si pot sa ajute persona respectiva. Ideea ca psihiatrul sau psihoteraputul fac ca tu sa nu suferi niciodata este o directie de a psihiatriza si a transforma firescul vietii in boala. Aceasta este o problema a lumii occidentale. Fiecare descopera pe cont propiu ca si cum ar fi prima persoana din lume confruntata cu aceasta situatie. Nu exista o traditie care transmite niste cutume, oamenii nu sunt pregatiti pentru ce inseamna viata de familie, ce inseamna a avea copii si cum sa cresti copiii, ce-ti aduc ei sau cum iti limiteaza viata. Oamenii par sa descopere doar atunci cand traiesc un eveniment. Faptul ca moartea ar putea surveni intr-o zi este un fapt la care nimeni nu se gandeste. In dircursul religios, moartea era foarte prezenta si asta ii facea poate pe oameni sa accepte mult mai usor ideea decat acum, cand acest discurs este absent si lucrurile importante ale vietii, nasterea, casatoria, moartea, sunt traite fara nicio pregatire.
IL: Mai exista un curent modern, acela de a explica orice problema de sanatate mintala biochimic, poate vine si dintr-o nevoie de destigmatizare, pentru ca biochimia este dincolo de responsabilitatea individuala.
RT: Mi se pare ca dimpotriva, lucrul cu care ne confruntam cel mai mult acum, mai ales in Romania, este patura asta educata de oameni tineri, care au un acces permament la informatie si care refuza sa-si vaccineze copiii. In loc, cu cat esti mai educat, sa masori mult mai clar care sunt pericolele, gasesti tot felul de contraargumente pentru a te intoarce intr-o situatie de secol XIX. E foarte bizar, pentru ca ei sunt, chipurile, un varf de lance al noilor descoperiri. Si acelasi lucru este si cu psihiatria. Daca, in ultimii 60 de ani, 80% dintre paturile de psihiatrie au disparut – asta e o informatie de prin anii 2005, azi cu siguranta cifra e mai mare – se datoreaza medicamentelor care reusesc sa controleze macar partea cea mai suparatoare din anumite patologii. Exista si un numar foarte mare de oameni care se afla la o patologie de granita, cam cum este tulburarea depresiva, unde poate ca interventia medicamentoasa nu este necesara si acolo dimpotriva, o parte de psihoeducatie si de principii legate de o viata psihic sanatoasa, sunt lucruri la care oamenii ar trebui sa acceada relativ usor. In Romania, nu este aceasta situatia, pentru ca, din pacate, psihoterapia este rezervata unei paturi care-si permite sa o plateasca.
Implicarea statului in serviciile de sanatate mintala trebuie sa fie de 100%
IL: Si in Romania sunt servicii teraputice decontate din pachetul de servicii de baza. In alte state am vazut discutii despre aceasta implicare a statului care are si adeversari. Cat ar trebui sa se implice statul?
RT: Parerea mea e ca 100%: suntem o tara in care 30% din populatie traieste sub limita saraciei, iar vreo inca 30% sunt foarte aproape de aceasta limita. Oamenii acestia nu au cum sa-si plateasca niste servicii psihiatrice convenabile. Vorbim despre solidaritate nationala, care ar trebui sa functioneze. Niciunul dintre noi nu are niciun merit ca este sanatos. A fost o loterie si cineva a tras lozul cel prost si mi se pare absolut natural sa-l ajutam. Sunt boli psihiatrice grave care fac ca 4-5% din populatie nu poate sa traiasca decat beneficiind de o pensie de la stat. Pensia asta este ridicola, este o pensie care eventual le permnite sa manance si sa-si plateasca intretinerea. daca nu le asiguri in mod gratuit ingrijirile psihiatrice de care au nevoie, oamenii acestia vor suferi ingrozitor, iar unii dintre ei vor ajunge homelesi. De fapt, daca ne uitam pe strada, fata de cei pe care-i vedeam ca fara adapost prin anii 90 si aveam impresia ca au ajuns in aceasta situatie din cauza unor circustante economice, la ora actuala, daca te uiti cu atentie la unii dintre ei, este evident ca sunt bolnavi psihic. Este o situatie observata si in occident si mai ales in Statele Unite, unde aproape 70% dintre persoanele fara adapost sufera de boli psihice grave, si nu pentru ca n-au vrut sa munceasca sau nu stiu ce alte probleme au avut.
