Stiri
Declarația Universală a Drepturilor Omului – ONU
Articolul 5: Nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Fundația ICAR, organizație neguvernamentală înființată în 1992, își desfășoară neîntrerupt activitatea de reabilitare medicală, psihologică și social-juridică a persoanelor vulnerabile, victime/supraviețuitori ai unor încălcări grave ale drepturilor omului: tortura, tratamente inumane și degradante, exploatare, discriminări de orice natură (de gen, orientare sexuală, orientare ideologică sau religioasă, etnie etc.)
Activitățile organizației au vizat inițial supraviețuitorii torturii din închisorile politice din România, pentru ca apoi să ofere sprijin și solicitanților de azil străini care au luat calea refugiului din cauza persecuțiilor din țările de origine.
Dezvăluirile din ultima perioadă, legate de modul în care ne sunt tratați vârstnicii în unele azile, ne interesează pe toți, dovadă fiind reacția emoțională fără precedent la nivelul întregii țări.
Pe noi, gândul ne duce inevitabil, la perioada dictaturii comuniste, parte sinistră a istoriei recente a României. Și asta pentru că am avut privilegiul să-i cunoaștem pe mulți dintre cei care au supraviețuit regimului de exterminare comunist și cărora le-am oferit servicii la centrele noastre din București, Iași și Craiova începând din anii ’90.
Atunci, oameni erau vânați de organele statului comunist (sau interpuși ai acestuia) pentru că gândeau diferit si aveau valori deferite de ale partidului. Și asta era o vină de neiertat. Statul – prin instituțiile sale, îi spolia de bunuri, le confisca averile, pământul, afacerile, economiile, și îi trimitea în pușcării. Acțiunile criminale ale acelui stat erau „justificate” prin sentințele „tribunalelor populare”, datorită cărora „învinuiții” erau expediați rapid în locurile de detenție, de unde nu se știa dacă urma să mai iasă vii. În pușcării erau exterminați prin înfometare, supramuncă și lipsa de asistență medicală. După deces erau aruncați în gropi comune, unde li se pierdea identitatea astfel încât familiile sa nu-i mai găsească vreodată. Pe unii totuși, familiile i-au găsit și foarte puțini dintre făptași, prea puțini, au răspuns în fata justiției pentru crimele comise.
Azi, în statul de drept pe care-l tot construim și consolidăm de vreo 30 de ani, oameni singuri și neajutorați, unii bolnavi grav, care nu-și pot purta singuri de grijă, sunt vânați de interpuși ai statului, datorită valorii lor în bani. Azi nu ideologia contează, ci banii. Bani care vin de la statul român, din taxele noastre sau din fonduri europene diverse, pentru îngrijirea celor în nevoie. În loc de îngrijiri, în unele dintre azile, am văzut că au parte de bătăi, înfometare, încăperi mici și supraaglomerate, munca forțată, lipsă de asistență medicală. Și aflăm că bunurile le sunt „preluate” (adică tot confiscate) de către interpușii statului. Ca în timpul comunismului, acum zeci de ani.
Despre imaginile din acele azile, vehiculate în media, suntem avertizați că „ne pot afecta emoțional”. Pe noi!
Dar pe cei care stau acolo tot timpul? Îi afectează și pe ei, desigur, dar mult mai profund, și permanent. Pentru că acele locuri/azile sunt, de fapt, locuri de alienare mintală, în care nu există urme ale trecutului, ale prezentului sau ale viitorului. Sunt locuri ale dezumanizării, unde nimic nu amintește de o altfel de lume, de o lume normală. Un loc din care toți înțeleg, mai repede sau mai târziu, că nu vor mai ieși vii. Că trebuie să-și încheie socotelile cu viața.
Azi, nu mai avem „tribunale populare”. Sentințele sunt ale „monitorilor”, ale „organelor de control” care, ca și atunci, îi condamnă la moarte pe cei încarcerați, cărora urmează să le fure tot ce se poate fura. Azi trăim într-un stat de drept, atunci într-un stat de drepți.
De fiecare dată când se vorbește de „azilele groazei”, mă gândesc la sutele de lagăre de exterminare pe care România le-a avut în timpul comunismului. Sper ca lagărele de exterminare pe care le vedem azi să fie eradicate și cei vinovați pentru existența lor să fie judecați și pedepsiți pe măsură. Așteptăm să vedem cât de curând o reacție rațională, a justiției, pe măsura celei emoționale, care să înlăture orice posibilitate de repetare în viitor.
Notă:
Am făcut diligențele necesare pentru a evalua în mod independent și rapid starea de sănătate a celor care au fost relocați din acele locații. Așteptăm veste de la DIICOT, adică aprobarea de a intra în locurile unde cei relocați se află. Chiar dacă „expertizele” cu valoare juridică le face doar INML în România , evaluările noastre au fost valorificate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-un număr de peste 200 de cauze.
Dr. Camelia Doru
Președinte Fundația ICAR